"Traiesc si lupi in Delta?" sau greutatile celebritatii

In anul 1982, pe vremea cand eram un vajnic "Soim al Patriei" am ajuns la Televiziunea Romana. Primii pasi pe drumul spinos al celebritatii. Era o emisiune pentru copii despre Delta Dunarii.
Treaba era in felul urmator. Era in studio un profesor universitar iar in jurul lui erau adunati pionieri si soimi. Copiii puneau intrebari iar profesorul raspundea. Fireste intrebarile erau pregatite de redactor. Nimic nu era spontan.
A inceput filmarea. Reflectoarele s-au aprins in studio. Trebuie sa spun ca era luna Ianuarie, iar eu aveam pe sub camasa portocalie de poliester un pulover gros de lana si eram un pic racit. Eram penultimul copil care intervenea cu intrebarea naucitoare: "Traiesc si lupi in Delta?". Reflectoarele incepusera sa dogoreasca, simteam firisoare de sudoare cum imi curg pe sira spinarii. Eram emotionat. Timorat cred ca e un cuvant mai potrivit. Curgeau apele pe mine si mai presus de toate, simteam ca incepuse sa-mi curga si nasul. Incet. Nu puteam sa-l trag. Nu puteam sa-l sterg. Puloverul era in flacari. Stateam cu capul intors de la camera spre profesor de teama sa nu se vada lumanarelele de sub nas. Aveam o pozitie nefireasca. Chinuitor. Ma durea si gatul. Palmele erau bureti de apa din pricina emotiei. Timpul curgea ca mierea zaharisita din borcan. Nu-mi mai venea randul. Intr-un final cu sfortari supra-omenesti mi-am dat replica. Nu am aflat daca traiesc si lupi in delta, pentru ca de acolo din infern, vocea profesorului nu o mai auzeam.
.................................................
24 de ani mai tarziu.
Ioana Baldea de la Radio Romania ma intreaba daca nu vreau sa-mi ia un interviu minuscul pentru emisiunea ei. Un interviu telefonic cam cat ai spune "traiesc si lupi in Delta".
Groaznic. In primul rand eram la serviciu si am zis sa ies afara sa nu se interfereze cineva peste convorbirea telefonica. In secunda cand am inceput sa vorbesc la cativa pasi de mine un cetatean harnic a iesit cu masina de tuns iarba. Si i-a dat drumul. RRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!!!!!!!!!!! Am fugit cu telefonul la ureche continuand sa vorbesc despre cafenele (pentru ca interviul era despre cafenele). Deja nu-mi mai aduceam aminte cum incepusem propozitia, cu cine trebuie sa fac acordul, cuvintele se prabuseau sub mine. Mainile erau ca buretii de emotie. Vroiam sa inchid telefonul si sa fug. Era jenant sa o fac. Pe urma a venit o intrebare pe care am auzit-o ca prin vis...ceva cu diferentele dintre cafele...cum e cafeaua aici...nu imi aduc aminte pentru ca probabil nu mai aveam puls. M-am tarat spre ultimele 2-3 cuvinte care reusisera sa evadeze dintr-un creier inchis ermetic si am dat pe gura magistrala replica:
"Aici cafeaua e doar mare, in rest e la fel ca peste tot".