Din nou, despre filme

Ieri am tras cu ochiul sa vad ce filme mai plutesc prin spatiul cinematografic romanesc.
Unele chiar le-am vazut (Nunta Muta, Restul e tacere), unele le stiam din auzite (Supravietuitorul), iar pe altele, abia atunci aveam sa le aflu.
Unul dintre ele se numeste "Poveste de Cartier" - un film care, din cate am inteles, a avut parte de suficiente bobarnace ca sa-l mai comentez eu aici. Am vazut cateva secvente cu Copilu' de Aur si m-am lamurit.
Au urmat apoi secvente din noul film al lui Stere Gulea - "Weekend cu Mama" - Medeea Marinescu (Maria Mirabela) joaca rolul mamei.

Dupa ce vazusem ultimul film al lui Caranfil am crezut, in naivitatea mea, ca a trecut, in fine, epoca neagra a filmelor de "artea" tesute cu firul gros al injuraturilor si pseudo-verismelor de latrina. Stiu, n-am vazut filmul asa ca trebuie sa tac. Am vazut doar trailerul unde cuvintele "p-la" si "c--at" apar la fiecare colt.
Nu pudoarea ma face sa fiu iritat de faptul ca se folosesc trivialitati, ci faptul ca se folosesc gratuit. Ca sunt un artificiu, un steroid menit sa umfle niste muschi in locul unei povesti consistente.
Dar asta, cu injuratul in filmele romanesti, e deja o discutie fumata si intoarsa pe toate partile. Asa ca am sa trec ma departe la doua filme foarte misto pe care le-am vazut de curand.
Primul este "Waltz with Bashir", care (folosind un colocvialism la moda) m-a dat pe spate. E documentar, e artistic, e autobiografic, si pe deasupra e desen animat. Masacrul de la Sabra si Shatila din 1982 reconstruit din amintiri fragmentate, vise, interviuri si introspectii. Filmul a luat 26 de premii. Le-a luat pe merit pentru ca este exceptional.

Al doilea film este "Insula" (Ostrov pe ruseste) - un film articulat, o poveste care, desi simpla, este frumoasa si jucata bine.
Filmul incepe cu doi marinari (capitanul si fochistul) in timpul celui de al doilea razboi mondial. Minerialierul pe care se afla cei doi este capturat de germani. Nemtii ii dau un pistol fochistului (Anatoli) si il pun sa aleaga intre viata lui si cea a capitanului. Fochistul alege sa-l impuste pe capitan. Dupa ce nemtii pleaca, minerialierul este aruncat in aer. Numai ca fochistul supravietuieste exploziei si este gasit de cativa calugari pe o insula aproape de manastirea lor.
Trec treizeci de ani si Anatoli este acum calugar (fochistul manastirii). In toti acesti ani Anatloli s-a aflat intr-o perpetua penitenta, rugandu-se pentru iertarea crimei de care se facuse vinovat. Aceasta penitenta ii aduce totodata puteri spirituale crescande, motiv pentru care incepe sa fie cautat de oameni veniti din locuri tot mai indepartate pentru tamaduire. Pana-ntr-o zi cand are viziunea propriei lui morti intr-un viitor apropiat. Isi pregateste un cosciug si fara sa para tulburat isi asteapta sfarsitul.
In ultima zi insa, vine la el un tip impreuna cu fiica-sa - dezechilibrata in urma unei traume psihice. Anatoli o exorcizeaza pe fata. Se dovedeste insa ca tatal fetei nu este altul decat cel pe care Anatoli il omorase cu treizeci de ani in urma - capitanul. Acesta din urma ii spune ca fusese impuscat in umar si supravietuise. Capitanul (devenit intre timp amiral) il iarta pe Anatoli pentru ceea ce facuse in tinerete. Calugarul moare impacat si este inmormantat pe insula pustie.





Schematizata, cam asta este actiunea in jurul careia se construiesc dialoguri inteligente si metafore existentialiste al caror merit este ca sunt general umane si nu tin neaparat de invataturi bisericesti.
Regizorul este acelasi care facut "Taxi Blues" (premiul pentru regie la Cannes in 1990) - unul din filmele mele preferate. Surpriza a fost sa descopar ca si actorul principal este cel care a jucat saxofonistul in acelasi film. Insa fara barba si mai tanar cu 16 ani, este aproape de ne-recunoscut.