Les Femmes de Brancusi

Daca la artistii de dinainte de secolul 19 mai poti identifica pe ici pe colo cate un personaj adus din viata reala, la cei moderni lucrurile se complica. Trebuie sa te bazezi pe titlu, pe cuvantul artistului, pe insemnarile altora si, uneori, doar pe speculatii. De exemplu la Brancusi. Ai in fata un totem din lemn, un ou de piatra sau un falus metalic - Ghici cine-i? Normal, statuile respective reprezinta esenta care transpare dincolo de forma, natura fundamentala a femeilor respective iar asta poate sa fie de-ajuns privitorului. Totusi, cine este Mademoiselle Pogany? Cum arata ea sau Printesa X, atunci cand stateau in fata omului de rand si nu a lui Brancusi?
(De curand am dat peste un articol foarte bine documentat semnat de Sanda Miller intitulat "Brancusi's women", un articol care exact despre lucrul asta vorbeste).

Bine-nteles, cap de lista domisoara Pogany, pictorita Margit Pogany - probabil cea mai cunoscuta dintre relatiile pe care le-a avut Brancusi. Poate si cea mai lunga - mai bine de 25 de ani.


Eileen Lane - o americanca de origine irlandeza (pe care o convinge sa mearga cu el sa viziteze Romania spunandu-i ca n-are de ce sa-si faca probleme, o va prezenta drept fata lui)



Léonie Ricou - care l-a cunoscut pe Brancusi in salonul ei opulent din Grand Hôtel Particulier aflat pe boulevard Raspail la nr. 270. Sculptura se numeste "Madame L.R."


Baronesa Renée Irana Frachon - care si-a comisionat portretul lui Brancusi. Interesant este faptul ca portretul acesteia devine prin distilari succesive "Muza adormita".



Agnes Ernst Meyer care l-a cunoscut pe Brancusi prin intermediul (culmea) sotului Eugene Isaac Meyer, director al Ziarului "The Washington Post". Agnes devine "La Reine Pas Dédaigneuse" sculptata in marmura neagra.

"Jeune Fille Sophistiquée" nu este alta decat Nancy Cunard


Normal, nu toate femeile carora Brancusi le-a sculptat portretul sau care i-au vizitat atelierul au fost implicate afectiv cu el. Peggy Guggenheim de exemplu, (careia Brancusi ii zicea Peghitza) a fost (probabil) doar un companion placut si nimic mai mult.
Sau "Printesa X" - probabil una dintre cele mai faimoase lucrari brancusiene . Notorietatea si-a castigat-o mai cu seama datorita asocierilor obscene legate de forma acesteia. Lucrarea a fost dealtfel refuzata la salonul independentilor in 1920. "Printesa X" este aproape unanim recunoscuta drept reprezentare a printesei Marie Bonaparte (stra-nepoata lui Napoleon si sotia Printului George al Greciei). Foarte probabil forma statuii este in directa legatura cu studiile aprofundate pe care printesa le facea pe tema frigiditatii.

Profesorul Meu

Toma Hirth (1937 - 2009)

Si mai si mai lat...

Azi am latit blogul. La propriu. L-am facut pe trei coloane.
Am schimbat si header-ul. Imaginea noua este un fragment dintr-un tablou care se afla la Rijksmuseum. Este o natura statica despre care nu se stie exact daca este a lui Rembrandt sau nu.
In afara de asta am mai pus un slideshow feed cu imaginile de pe "Passe-Partout". Asa, ca sa fie.

Un tablou "haios"

Dau intr-o zi peste o pagina de internet al carei titlu zice asa: "Ha ha ha... de departe asta e cel mai haios tablou din Luvru". Sub titlu, o poza stramba si miscata a tabloului cu pricina:

Tabloul se numeste: "Portrait présumé de Gabrielle d'Estrées et de sa soeur la duchesse de Villars". Titlul este lung, dar asta este.
Asadar:
Pe cand Mihai Viteazul ii urla pe turci in mlastina de la Calugareni, adica in 1595, undeva in Franta, doua muieri goale, stateau intr-o cada, iar una dintre ele o ciupea pe ailalta de o zona.
O scena destul de "risque".
Nu insa si in lumea simbolurilor secolului al 16-lea.
Inca din titlu este clar ca cele doua femei nu sunt angajate in frivolitati safice, ci sunt doar surori - respectiv blonda este Gabrielle d'Estrées. Usor de identificat dupa nebunia de pieptanatura. Satena din stanga este sora-sa, ducesa de VIllars.
Gabrielle d'Estrées a fost amanta lui Henri al IV-lea al Frantei. Regele obtinuse (direct de la Papa) OK-ul sa divorteze si ii promisese Gabriellei ca urmeaza sa o ia de nevasta. Inelul pe care aceasta il tine in mana stanga, nu este doar inelul de logodna ci este chiar inelul incoronarii.

Numai ca, Gabrielle d'Estrées ramane din nou insarcinata (ii mai facuse 3 bastarzi lui Henri). Asta este si motivul pentru care sora-sa o ciupeste cu degetele ei grasute. Pentru a ne arata calea laptelui matern.
Ca sa fie suficient de clar ca depre asta e vorba, pictorul (anonim) a adaugat in planul secund inca doua elemente. Servitoarea care coase de zor, pregatind trusoul pentru nasterea ce urmeaza, iar ceva mai la dreapta se afla "gura sobei" - simbol universal al feminitatii / maternitatii. Focul este aprins semn ca se coace ceva.
Deasupra semineului este un tablou. Un barbat cu socotelile acoperite de atlazuri rosii. Nu i se vede fata, asa ca putem doar sa banuim ca ala-i regele.
Povestea s-a terminat insa prost. Odata ce a primit inelul, Gabrielle a crezut ca aproape nimic nu o mai poate impiedica sa devina regina. S-a inselat. Sarcina s-a complicat si a murit.
Interesant este ca si acul servitoarei si ciupeala si inelul sunt operate delicat cu mana stanga. De ce? Habar n-am, poate este doar o intamplare.
Stilistic, tabloul a fost cu precizie clasat la "Seconde école de Fontainebleau" - un fel de renastere franceza cu puternice influente italienesti.
Tabloul este pictat in ulei pe un panou din lemn cam de un metru si ceva latime si a devenit "cel mai haios tablou din Luvru" incepand cu anul 1937, cand a fost achizitionat.

Frizuri (nemtesti de data asta)

Unul dintre cele mai cautate cuvinte de cautare in urma caruia ajung internautii pe blog-ul meu este "frizuri". Asta pentru ca am avut mai demult un post despre o carte cu frizuri ridicole.
Asa ca, pentru a nu le face drumul pana aici zadarnic, mai postez odata ceva legat de aceasta tema - o pagina de web peste care am dat intamplator. De data asta frizuri nemtesti din timpul razboiului. Adevarate, nu à la Obersturmbanfuhrer-ul Eusebiu Stefanescu in piesele de televiziune difuzate la TV, lunea, inainte de '89.
Aici se pot vedea imagini din manualul frizerului editia 1940 precum si felul in care trebuie sa arate o tunsoare "Richtig!" si una "Falsch!"

Din nou, despre filme

Ieri am tras cu ochiul sa vad ce filme mai plutesc prin spatiul cinematografic romanesc.
Unele chiar le-am vazut (Nunta Muta, Restul e tacere), unele le stiam din auzite (Supravietuitorul), iar pe altele, abia atunci aveam sa le aflu.
Unul dintre ele se numeste "Poveste de Cartier" - un film care, din cate am inteles, a avut parte de suficiente bobarnace ca sa-l mai comentez eu aici. Am vazut cateva secvente cu Copilu' de Aur si m-am lamurit.
Au urmat apoi secvente din noul film al lui Stere Gulea - "Weekend cu Mama" - Medeea Marinescu (Maria Mirabela) joaca rolul mamei.

Dupa ce vazusem ultimul film al lui Caranfil am crezut, in naivitatea mea, ca a trecut, in fine, epoca neagra a filmelor de "artea" tesute cu firul gros al injuraturilor si pseudo-verismelor de latrina. Stiu, n-am vazut filmul asa ca trebuie sa tac. Am vazut doar trailerul unde cuvintele "p-la" si "c--at" apar la fiecare colt.
Nu pudoarea ma face sa fiu iritat de faptul ca se folosesc trivialitati, ci faptul ca se folosesc gratuit. Ca sunt un artificiu, un steroid menit sa umfle niste muschi in locul unei povesti consistente.
Dar asta, cu injuratul in filmele romanesti, e deja o discutie fumata si intoarsa pe toate partile. Asa ca am sa trec ma departe la doua filme foarte misto pe care le-am vazut de curand.
Primul este "Waltz with Bashir", care (folosind un colocvialism la moda) m-a dat pe spate. E documentar, e artistic, e autobiografic, si pe deasupra e desen animat. Masacrul de la Sabra si Shatila din 1982 reconstruit din amintiri fragmentate, vise, interviuri si introspectii. Filmul a luat 26 de premii. Le-a luat pe merit pentru ca este exceptional.

Al doilea film este "Insula" (Ostrov pe ruseste) - un film articulat, o poveste care, desi simpla, este frumoasa si jucata bine.
Filmul incepe cu doi marinari (capitanul si fochistul) in timpul celui de al doilea razboi mondial. Minerialierul pe care se afla cei doi este capturat de germani. Nemtii ii dau un pistol fochistului (Anatoli) si il pun sa aleaga intre viata lui si cea a capitanului. Fochistul alege sa-l impuste pe capitan. Dupa ce nemtii pleaca, minerialierul este aruncat in aer. Numai ca fochistul supravietuieste exploziei si este gasit de cativa calugari pe o insula aproape de manastirea lor.
Trec treizeci de ani si Anatoli este acum calugar (fochistul manastirii). In toti acesti ani Anatloli s-a aflat intr-o perpetua penitenta, rugandu-se pentru iertarea crimei de care se facuse vinovat. Aceasta penitenta ii aduce totodata puteri spirituale crescande, motiv pentru care incepe sa fie cautat de oameni veniti din locuri tot mai indepartate pentru tamaduire. Pana-ntr-o zi cand are viziunea propriei lui morti intr-un viitor apropiat. Isi pregateste un cosciug si fara sa para tulburat isi asteapta sfarsitul.
In ultima zi insa, vine la el un tip impreuna cu fiica-sa - dezechilibrata in urma unei traume psihice. Anatoli o exorcizeaza pe fata. Se dovedeste insa ca tatal fetei nu este altul decat cel pe care Anatoli il omorase cu treizeci de ani in urma - capitanul. Acesta din urma ii spune ca fusese impuscat in umar si supravietuise. Capitanul (devenit intre timp amiral) il iarta pe Anatoli pentru ceea ce facuse in tinerete. Calugarul moare impacat si este inmormantat pe insula pustie.





Schematizata, cam asta este actiunea in jurul careia se construiesc dialoguri inteligente si metafore existentialiste al caror merit este ca sunt general umane si nu tin neaparat de invataturi bisericesti.
Regizorul este acelasi care facut "Taxi Blues" (premiul pentru regie la Cannes in 1990) - unul din filmele mele preferate. Surpriza a fost sa descopar ca si actorul principal este cel care a jucat saxofonistul in acelasi film. Insa fara barba si mai tanar cu 16 ani, este aproape de ne-recunoscut.

Pif

Pentru cei nascuti in deceniul 1970-1980, imaginea de mai jos o sa le trezeasca poate nostalgii. Penru cei care nu stiu despre ce-i vorba, revista asta a reprezentat pentru multi templul copilariei.
Revistele se schimbau, se imprumutau sau se lasau mostenire de la fratii mai mari.
I linii mari, publicatia a trait cat zidul Berlinului (1969-1993). Dupa faliment, a incercat sa mai scoata capul de cateva ori, dar nimic notabil.

Primavara

Unul dintre cele mai complexe tablouri din punct de vedere simbolistic este, cred, "Primavara" a lui Sandro Botticelli.
Doar faptul ca in tablou apar peste 500 (cinci sute !) de soiuri de plante (flori, ierburi si copaci) poate sa fie un argument indestulator.
Intr-un sens cat se poate de propriu, complexitatea tabloului trece dincolo de propriile lui margini, el fiind in directa legatura cu un alt tablou la fel de cunoscut: "Nasterea Venerei".

Tabloul este urias, la figurat si la propriu. Are doi metri inaltime si este lung de trei metri. A fost pictat de Botticelli in jurul anului 1480 iar acum se afla in galeriile Uffizi din Florenta.
Dar inainte de a ajunge acolo, a decorat peretii unei alte case. Cea a lui Lorenzo di Pierfrancesco de' Medici. Aici tabloul era asezat fata in fata cu "Nasterea Venerei" despre care pomeneam mai sus.

"Primavara" este impartita compozitional pe din doua. In stanga se afla Mercur si alaturi de el cele trei Gratii. In partea dreapta - Venus (izbitor de asemantore Fecioarei Maria) urmata de Flora si ...tot de Flora (insa mai tanara). Pe urmele ei se afla Zefirul gata sa o prinda.Exact la mijloc, deasupra tuturor se afla Cupidon sagetand-o pe ultima dintre cele trei Gratii. Aceasta din urma nu este alta decat Caterina Sforza. La foarte putina vreme dupa ce tabloul a fost pictat, aceasta devine cumnata mai sus pomenitului Lorenzo. (Ca o paranteza, dealungul vietii, Caterina Sforza a aparut in aproximativ 20-30 de lucrari de arta. Numarul exact nu este cunoscut pentru ca de cele mai multe ori ea apare "deghizata" sub forma de zeita, nimfa, Fecioara Maria, etc. S-a speculat chiar faptul ca in spatele Mona Lisei este tot ea.).

In tabloul lui Botticelii mai exista un personaj adus din viata reala: Flora imprastiind florile primaverii nu este alta decat Simonetta Vespucci - si ea candva implicata sentimental cu unul dintre fratii Medici. Aceasta este probabil un omagiu postum adus acesteia. Simonetta murise de tuberculoza nu cu mult inainte de pictarea tabloului.Spuneam ca cele doua tablouri se aflau candva fata in fata (sau cel putin asa se povesteste). Ei bine lucrul asta poate sa nu fie deloc intamplator, pentru ca sfarsitul unui tablou este inceputul altuia.
"Primavara" se termina cu Zefir si Flora, "Nasterea Venerei" incepe cu Zefir si Flora."Nasterea Venerei" se termina cu o padure, "Primavara" incepe cu aceiasi padure.
E un cerc, o ciclicitate. Sau poate e doar o intamplare. S-au scris sute de pagini si se mai pot scrie inca pe atat. S-au dat interpretari neoplatonice, interpretari deopotriva pagane si crestinesti, s-au descoperit mesaje politice, formule matematice si cate si mai cate.
Dincolo de toate astea, "Primavara" ramane ceea ce este defapt, un tablou ametitor de frumos.