Din nou, despre filme

Ieri am tras cu ochiul sa vad ce filme mai plutesc prin spatiul cinematografic romanesc.
Unele chiar le-am vazut (Nunta Muta, Restul e tacere), unele le stiam din auzite (Supravietuitorul), iar pe altele, abia atunci aveam sa le aflu.
Unul dintre ele se numeste "Poveste de Cartier" - un film care, din cate am inteles, a avut parte de suficiente bobarnace ca sa-l mai comentez eu aici. Am vazut cateva secvente cu Copilu' de Aur si m-am lamurit.
Au urmat apoi secvente din noul film al lui Stere Gulea - "Weekend cu Mama" - Medeea Marinescu (Maria Mirabela) joaca rolul mamei.

Dupa ce vazusem ultimul film al lui Caranfil am crezut, in naivitatea mea, ca a trecut, in fine, epoca neagra a filmelor de "artea" tesute cu firul gros al injuraturilor si pseudo-verismelor de latrina. Stiu, n-am vazut filmul asa ca trebuie sa tac. Am vazut doar trailerul unde cuvintele "p-la" si "c--at" apar la fiecare colt.
Nu pudoarea ma face sa fiu iritat de faptul ca se folosesc trivialitati, ci faptul ca se folosesc gratuit. Ca sunt un artificiu, un steroid menit sa umfle niste muschi in locul unei povesti consistente.
Dar asta, cu injuratul in filmele romanesti, e deja o discutie fumata si intoarsa pe toate partile. Asa ca am sa trec ma departe la doua filme foarte misto pe care le-am vazut de curand.
Primul este "Waltz with Bashir", care (folosind un colocvialism la moda) m-a dat pe spate. E documentar, e artistic, e autobiografic, si pe deasupra e desen animat. Masacrul de la Sabra si Shatila din 1982 reconstruit din amintiri fragmentate, vise, interviuri si introspectii. Filmul a luat 26 de premii. Le-a luat pe merit pentru ca este exceptional.

Al doilea film este "Insula" (Ostrov pe ruseste) - un film articulat, o poveste care, desi simpla, este frumoasa si jucata bine.
Filmul incepe cu doi marinari (capitanul si fochistul) in timpul celui de al doilea razboi mondial. Minerialierul pe care se afla cei doi este capturat de germani. Nemtii ii dau un pistol fochistului (Anatoli) si il pun sa aleaga intre viata lui si cea a capitanului. Fochistul alege sa-l impuste pe capitan. Dupa ce nemtii pleaca, minerialierul este aruncat in aer. Numai ca fochistul supravietuieste exploziei si este gasit de cativa calugari pe o insula aproape de manastirea lor.
Trec treizeci de ani si Anatoli este acum calugar (fochistul manastirii). In toti acesti ani Anatloli s-a aflat intr-o perpetua penitenta, rugandu-se pentru iertarea crimei de care se facuse vinovat. Aceasta penitenta ii aduce totodata puteri spirituale crescande, motiv pentru care incepe sa fie cautat de oameni veniti din locuri tot mai indepartate pentru tamaduire. Pana-ntr-o zi cand are viziunea propriei lui morti intr-un viitor apropiat. Isi pregateste un cosciug si fara sa para tulburat isi asteapta sfarsitul.
In ultima zi insa, vine la el un tip impreuna cu fiica-sa - dezechilibrata in urma unei traume psihice. Anatoli o exorcizeaza pe fata. Se dovedeste insa ca tatal fetei nu este altul decat cel pe care Anatoli il omorase cu treizeci de ani in urma - capitanul. Acesta din urma ii spune ca fusese impuscat in umar si supravietuise. Capitanul (devenit intre timp amiral) il iarta pe Anatoli pentru ceea ce facuse in tinerete. Calugarul moare impacat si este inmormantat pe insula pustie.





Schematizata, cam asta este actiunea in jurul careia se construiesc dialoguri inteligente si metafore existentialiste al caror merit este ca sunt general umane si nu tin neaparat de invataturi bisericesti.
Regizorul este acelasi care facut "Taxi Blues" (premiul pentru regie la Cannes in 1990) - unul din filmele mele preferate. Surpriza a fost sa descopar ca si actorul principal este cel care a jucat saxofonistul in acelasi film. Insa fara barba si mai tanar cu 16 ani, este aproape de ne-recunoscut.

Pif

Pentru cei nascuti in deceniul 1970-1980, imaginea de mai jos o sa le trezeasca poate nostalgii. Penru cei care nu stiu despre ce-i vorba, revista asta a reprezentat pentru multi templul copilariei.
Revistele se schimbau, se imprumutau sau se lasau mostenire de la fratii mai mari.
I linii mari, publicatia a trait cat zidul Berlinului (1969-1993). Dupa faliment, a incercat sa mai scoata capul de cateva ori, dar nimic notabil.

Primavara

Unul dintre cele mai complexe tablouri din punct de vedere simbolistic este, cred, "Primavara" a lui Sandro Botticelli.
Doar faptul ca in tablou apar peste 500 (cinci sute !) de soiuri de plante (flori, ierburi si copaci) poate sa fie un argument indestulator.
Intr-un sens cat se poate de propriu, complexitatea tabloului trece dincolo de propriile lui margini, el fiind in directa legatura cu un alt tablou la fel de cunoscut: "Nasterea Venerei".

Tabloul este urias, la figurat si la propriu. Are doi metri inaltime si este lung de trei metri. A fost pictat de Botticelli in jurul anului 1480 iar acum se afla in galeriile Uffizi din Florenta.
Dar inainte de a ajunge acolo, a decorat peretii unei alte case. Cea a lui Lorenzo di Pierfrancesco de' Medici. Aici tabloul era asezat fata in fata cu "Nasterea Venerei" despre care pomeneam mai sus.

"Primavara" este impartita compozitional pe din doua. In stanga se afla Mercur si alaturi de el cele trei Gratii. In partea dreapta - Venus (izbitor de asemantore Fecioarei Maria) urmata de Flora si ...tot de Flora (insa mai tanara). Pe urmele ei se afla Zefirul gata sa o prinda.Exact la mijloc, deasupra tuturor se afla Cupidon sagetand-o pe ultima dintre cele trei Gratii. Aceasta din urma nu este alta decat Caterina Sforza. La foarte putina vreme dupa ce tabloul a fost pictat, aceasta devine cumnata mai sus pomenitului Lorenzo. (Ca o paranteza, dealungul vietii, Caterina Sforza a aparut in aproximativ 20-30 de lucrari de arta. Numarul exact nu este cunoscut pentru ca de cele mai multe ori ea apare "deghizata" sub forma de zeita, nimfa, Fecioara Maria, etc. S-a speculat chiar faptul ca in spatele Mona Lisei este tot ea.).

In tabloul lui Botticelii mai exista un personaj adus din viata reala: Flora imprastiind florile primaverii nu este alta decat Simonetta Vespucci - si ea candva implicata sentimental cu unul dintre fratii Medici. Aceasta este probabil un omagiu postum adus acesteia. Simonetta murise de tuberculoza nu cu mult inainte de pictarea tabloului.Spuneam ca cele doua tablouri se aflau candva fata in fata (sau cel putin asa se povesteste). Ei bine lucrul asta poate sa nu fie deloc intamplator, pentru ca sfarsitul unui tablou este inceputul altuia.
"Primavara" se termina cu Zefir si Flora, "Nasterea Venerei" incepe cu Zefir si Flora."Nasterea Venerei" se termina cu o padure, "Primavara" incepe cu aceiasi padure.
E un cerc, o ciclicitate. Sau poate e doar o intamplare. S-au scris sute de pagini si se mai pot scrie inca pe atat. S-au dat interpretari neoplatonice, interpretari deopotriva pagane si crestinesti, s-au descoperit mesaje politice, formule matematice si cate si mai cate.
Dincolo de toate astea, "Primavara" ramane ceea ce este defapt, un tablou ametitor de frumos.

Leaganul

In general pictorii Rococo-ului au umplut panzele in acelasi stil in care decorau farfuriile si mobila. Scene bucolice, amorasi grasuni si poznasi, femei si barbati semanand intre ei si cu nimeni, natura coafata sauvage conform tezelor lui Jean-Jacques Rousseau, etc. Au fost si cateva exceptii insa putine. Prin urmare, "Leaganul" lui Fragonard a iesit foarte usor in fata.
Tabloul, al carui titlu alternativ este si "Accidentele Fericite ale Datului in Leagan" a fost pictat probabil pe la 1768, pentru ca Octombrie 1767 ii fusese comandat pictorului Gabriel-François Doyen.
Acesta, pudic, refuzase.
Asa ca a luat Fragonard comanda de la o persoana foarte influenta. Se pare ca era un baron pe numele lui Baron de Saint-Julien. Pe langa faptul ca era baron, era si o mare fata bisericeasca a timpului. Asa era pe-atunci.
Ma rog.
Tabloul povesteste cum, o fata (amanta clientului in realitate), in timp ce se dadea linistita in leagan a inpins (fara sa vrea) un tanar in boscheti. Tanarul, fiind cazut in tufisuri, vede (si el, tot fara sa vrea) dessous-urile tinerei.
Scena arata in semi-obscuritatea planului secundar un parintel - probabil o reprezentare voalata a celui care comandase tabloul. Acesta, datorita pioseniei, nu putea sa fie pictat in tufisuri. Asa ca sta cuminte pe o balustrada, continua sa o dea in leagan pe fata si se multumeste sa zambeasca cu ingaduinta

Tanarul cazut, este nu doar surprins de ceea ce vede, dar este si descoperit; isi tine palaria in mana. La vremea respectiva, locutiunea "un barbat descoperit" avea o a doua semnificatie clar stabilita si care-i usor de ghicit.

Din cauza impactului, pantoful duduitei sare din picior. Nici asta nu-i intamplator. Aveam sa aflu ca in simbolistica secolului 18 un picior gol si un pantof pierdut simbolizeaza pierderea virginitatii.

Comanda clientului prevedea initial ca pantoful sa fie prins de un amoras."... en faisant voler en l'air les pantoufles de madame, et que des amours les retiennent". Fragonard alege insa sa picteze amorasul sub forma de statuie. Statuia este defapt o replica a unei lucrari contemporane autorului - "Amour Menaçant" a lui Étienne Maurice Falconet.


De jur imprejurul actiunii, se afla un gard - semn ca totul are loc intr-un cadru privat.
Cititnd despre tablou, am dat peste o comparatie care merita, cred, pomenita. Poate sa fie accidentala sau nu; insa cu siguranta este interesanta.

Sambata asta, Pietro Longhi

Sambata asta am ajuns la Metropolitan Museum. Am vrut sa vad “Pierre Bonnard: the Late Interiors” - Bonnard fiind unul dintre pictorii dragi mie. Nu era pentru prima oara (am mai patit asa la Diane Arbus Revelations) cand aveam sa dau peste un loc ticsit de lume.
Nu era niciun chip sa te poti uita la tablouri. Se foiau toti, vorbeau, faceau poze cu niste mici sapuniere metalice, etc. Am renuntat fara niciun regret. La urma urmei, interioarele goale ale lui Bonnard sunt cele care ma atrag cel mai putin. Imi plac portretele (Le corsage rouge, de exemplu).

In fine. Am plecat din sala respectiva si bine am facut pentru ca am descoperit un pictor depre care stiam extrem de putin, dar care de acum incolo a intrat in loja favoritilor: Pietro Longhi.
Singurul tablou pictat de el pe care-l stiam de prin carti era "Rinocerul".
La Metropolitan sunt patru tablouri pictate de Longhi. Din punct de vedere al abilitatilor tehnice, el nu straluceste. Pictura lui e la o aruncatura de bat de pictura naiva. Genialitatea lui sta in umorul fin, aluziile voalate, atentia cu care observa moravurile vremurilor in care traieste.
Unul dintre tablouri se numeste "Vizita" - Intr-un interior Venetian de conditie buna, cu pereti impracati in damasc si tablouri ale stramosilor, sunt adunate cinci personaje: O tanara, toata numai nuri, imbracata elegant, un barbat cu mantaua pe el, gata sa plece (mai mult ca sigur sotul ei) si inca trei barbati care urmeaza sa-i tina companie femeii - un preot, un profesor (care o mediteaza probabil) si un tanar care este amantul femeii. Aluzia este evidenta. Catelusul mic vine sa ia din mana tanarului un biscuit a carui asemanare cu o rusinoasa parte femeiasca este dincolo de echivoc.


Defapt acesti biscuiti (numiti buzzola) sunt o tema recurenta la Pietro Longhi. Ei apar si in alte picturi. "Ciocolata fierbinte" de exemplu. Aici biscuitii sunt mai mari, mai numerosi, si asezati foarte strategic in compozitie.Revenind la tablourile de la Metropolitan. Un alt tablou din aceeasi serie se numeste "Ispita". Aici, un servitor vine sa-si anunte stapanul ca au sosit doua femei - o "domnisoara" si "managera" ei. Servitorul ii arata stapanului cu degetul despre ce-i vorba. Pe perete un tablou cu o scena erotica iar la masa un loc in plus. La stanga de tot, un mesaj subliminal. Un al doilea servitor tine cutitul in asa fel incat sa ne dam seama ca si lui ii sta mintea la niste treburi.


Fascinant pictor. Fiecare tablou pare un act dintr-o piesa de Goldoni.
O galerie cu lucrarile lui, inclusiv cele de mai sus la o rezolutie mai mare, aici.

22 Noiembrie 1968 - Ziua cand Romania i-a asteptat pe rusi

In August 1968 rusii au lansat operatiunea "Dunarea", mai exact invadarea Cehoslovaciei.Este bine-cunoscuta interventia lui Ceausescu de la vremea respectiva, discursul lui din 21 August - aplaudat de occident pentru tupeul nesabuit.
Interesante sunt cateva rapoarte informative ale CIA-ului facute public (relativ) recent (2001), privind posibila invadare a Romaniei de catre rusi 3 luni mai tarziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.
Agentii operativi raportau (din fericire) doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.
Unul din comentariile raportului spune: "Sovieticii probabil isi permit sa joace un joc al asteptarii cu romanii ca sa vada daca acestia au tras vreo invatatura din invadarea Cehoslovaciei...si daca or sa fie visibil cooperanti in afacerile Pactului de la Varsovia.".
Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, ca sa contracareze invazia, a fost sa infiinteze Garzile Patriotice - cu bastile alea urate. Rusii nu ne-au mai atacat, drept care garzile au plecat la strans cartofi.

Robinetul

Am tot auzit / citit povesti despre faimosul robinet al rusilor, despre povestea cu Ucraina si despre cum au ramas romanii si Europa fara gaz in miezul iernii. Toate astea insa erau notiuni abstracte. Nici macar nu stiam pe unde sunt conductele.
Aseara, in drum spre casa, am cit un articol in New York Times despre toata treaba asta. Povestea e cam asa:
Cu 3 ani in urma, intr-o emisiune televizata pe posturile rusesti, cativa executivi rusi, cu par carunt si ochelari, au pus pe un sevalet o harta si ii aratau lui Putin pe unde au proiectat traseul unei conducte care sa traverseze Siberia.
Dupa ce aia au terminat prezentarea, Putin a zis:
- Ia da pixu' ala la mine.
Si s-a apucat sa traseze pe harta pe unde vrea EL sa treaca acea conducta. Sahist.
- Aveti dreptate! au raspuns subalternii.

Suntem in 2009 si Jocul cu robinetul a scos Ucraina de pe teren.
Europenii sunt hotarati (inca din 2002) sa faca o conducta pana in Austria care sa ocoleasca Rusia - Conducta Nabuco. Conducta e planificata sa plece din Turkmenistan, sa treca pe sub Marea Caspica, prin Georgia, Turcia, Bulgaria, Romania, Ungaria, Austria.

Insa Putin, a luat inca odata pixul ... Si a tras o linie apasata prin Marea neagra care iese la prietenii lui Bulgari care, desi membrii NATO, au semnat deja hartiile. De aici mai trage un fir la Greci (a semnat si cu aia - de i-a lasat si pe americani cu gurile cascate).
Astfel conducta lui Putin o sa pompeze gaz in Europa suficient cat sa scada interesul bancilor sa investeasca in Nabuco.
In plus, Europenii mai contau pe un tronson de infrastructura existent, construit de Rotschild la sf. secolului 19. Conducta asta, desi este pe teritoriul Georgiei, se strecoara razan printre Osetia si prietena rusilor Armenia. De altfel cand a fost cu razboiul cu Georgienii, rusii s-au dat cu tancurile prin zona. Asa, de control. S-o aruncam in aer? Sa nu o aruncam?
In concluzie, planurile de a face o conducta europeana, care sa-i scoata din joc pe rusii par sa fie zadarnice.
Acum m-am lamurit ce-i cu robinetul.