Muza

Sa cante la pian, sa fie sexy (in vremurile acelea asta insemna un pic durdulie), sa fie venita dintr-o familie de "émigré" (polonezi sau rusi daca se poate) si peste toate sa organizeze un "salon artistique" la Paris. In plin Belle époque, acesta era tiparul perfect al unei MUZE.
Si ea a existat. Se numea Maria Zofia Olga Zenajda Godebska. Pe scurt: Misia
O lista (chiar si incompleta) cu cei din anturajul ei este reteta cremei culturale Europene de la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20: Mallarmé, Marcel Proust, Erik Satie, Coco Chanel, Pablo Picasso, Claude Debussy sau Jean Cocteau. Pe Misia au pictat-o Henri de Toulouse-Lautrec, Pierre Bonnard, Odilon Redon, Édouard Vuillard si Auguste Renoir iar Maurice Ravel i-a dedicat din muzicile lui.
Misia arata astfel:
In comuna primitiva artistii pictau cu sange de urs pe peretii din pestera, mai tarziu a aparut tempera, apoi uleiul pe panza si in zilele noastre culorile acrilice. La fel si muzele. Ele au aratat mereu altfel. Chiar daca astazi privind la fotografia Misiei niciun pictor probabil nu o sa fie lovit instantaneu de geniu , la vremea respectiva ea a fost ingredientul de care era nevoie. Misia a fost catalizatorul cultural al timpurilori ei. Si pentru asta ii suntem recunoscatori.

Aici pictata de Pierre Bonnard:


apoi de Toulouse-Lautrec

de Édouard Vuillard

si de Auguste Renoir

Remarcam astazi

Remarcam astazi ca (din pacate) pictura romanesca (in general cea contemporana) este excesiv de scumpa.
Nu intru in exemple concrete dar am vazut pictori din strainatate care vand lucrari in acelasi registru stilistic cu cei de la noi din tara, insa mult mai ieftin.
Paradoxal, in Romania cei mai multi iubitori de arta sunt cei care nu-si pot permite... si, evident, cei care-si pot permite nu prea se bucura.
Concluzia este ca nu castiga nimeni - nici pictorul, nici potentialul cumparator. Asa cred eu.
Am intalnit odata un website american unde se vindeau tablouri contemporane cu preturi care pleacau de la 99 de dolari, ceea ce pentru un salariu occidental este perfect acceptabil. Tablourile sunt de dimensiuni mai mici, nu raspund la marile intrebari existentiale... insa sunt facute de oameni cu educatie plastica si, ceea ce este cel mai important, se vand. Chiar daca se mai strecoara printre ele si lucrari mai schioape, in general ai de unde sa-ti alegi un tablou sau doua.
Eu nu spun ca romanii nu picteaza bine si ca nu au muncit fizic si intelectual la tablourile lor, doar ca, pe langa marile galerii de fite, ar putea sa existe si o alternativa pentru "ceilalti".
Cand eram in facultate si intram la Galeriile Orizont sau, mai rau, la Dominus sa casc gura la tablouri, parca intram in zona crepusculara. Privirea aia a vanzatorului in care citeam limpede "La ce-ai mai intrat aici, daca tot nu-ti poti permite sa cumperi nimic?". O senzatie de disconfort totala. Si asta nu-i un lucru firesc, pentru ca arta trebuie sa te bucure indiferent de cati bani ai in buzunar.

O Poveste

Teoretic, frumosul, mai bine zis starea de bine produsa la vederea frumosului poate sa fie masurata. Nu este un lucru abstract. Creierul uman produce patru feluri de unde electromagnetice, fiecare cu amplitudinea si frecventa ei. Ceva de genul asta:


Ei bine, frumosul este perceput undeva acolo, in ascutisul oscilatiilor Alfa. Asa s-ar traduce matematic bucuria de a citi o carte buna, de a vedea un film, a asculta un concert sau a admira un tablou.
Ce vreau insa sa zic este ca, dupa mintea mea, educatia nu este nici pe departe o conditie suficienta pentru a recunoaste frumosul si a te bucura de el. Cititnd 100 de tratate de estetica nu-ti vor ridica niciun fir de par pe ceafa atunci cand o vei asculta pe Maria Callas sau cand vei vedea "Pietà" a lui Michelangelo. A te bucura de frumos cred ca este mai mult o capacitate biologica cu care ne nastem sau nu. Un dar.
Si acum povestea auzita azi si care-i legata de speculatiile mele de mai sus: O batrana trecuta de 80 de ani care traieste la bloc, undeva in Bucuresti are tot apartamentul decorat cu tablouri. Desi supravietuieste dintr-o pensie mizerabila si ar putea sa traiasca omeneste doar din vanzarea tablourilor, nu o face.
De precizat ca tablourile nu sunt "orice fel" de tablouri, "tiganci cu pipa". "pepeni taiati" sau "caprioare la izvor". Nu. Sunt tablouri de catalog pe care ar lua o suma enorma de bani.
Motivul pentru care refuza sa le vanda este cel mai simplu cu putinta: Ii plac pentru ca sunt FRUMOASE.
Dar lucrul care face povestea memorabila este acesta: batrana este analfabeta. In afara de semnatura (pe care a invatat-o mecanic) nu stie sa scrie sau sa citeasca nici macar un cuvant.
Femeia a lucrat toata viata maturand si frecand podele. Asa a si capatat tablourile - in loc de bani pentru servicii de menaj facute in anii de dupa razboi unei printese scapatate.