Colosul

Goya fiind pictorul meu preferat, am evitat in general sa scriu despre el aici pe blog. Nu stiu de unde sa incep si unde sa ma opresc.
Totusi. Acum cateva luni, am citit un articol in editia online a gazetei englezesti "Times" un articol care sta sub titlul "O greseala colosala? Lumea artei tulburata de capodopera lui Goya"
Asa cum o arata si jocul de cuvinte din titlu este vorba despre tabloul numit "Colosul". Adica acesta:


Ideea e urmatoarea. Dupa multi ani, timp in care a fost privita drept una din marile lucrari ale lui Goya, s-a descoperit ca a fost pictata de Asensio José Luis Diez. Dupa ce s-au uitat atent cu lupa la tablou au vazut ca nu-i bine pictat (sau nu asa de bine cum se asteptau de la Goya) si cand au pus lupa intr-un colt au vazut ca acolo scrie mititel A.J.
(Ca o lamurire: Acest Diez a fost mana dreapta a lui Goya cand a pictat frescele din "La Ermita de San Antonio de la Florida" si semna cu initialele A.J.)
Hotararea a fost definitiva. Tabloul a fost scos din catalog si trecut sub rubrica "in stilul lui Goya"
Taberele sunt impartite. Cativa continua sa creada, totusi, ca autorul este Goya.
Printre necredinciosi ma numar si eu. Nelamurirea mea este una simpla. 80 de ani cat a fost expus la Prado, nu s-a uitat nimeni in coltul tabloului sa vada ce scrie acolo?
Si-apoi, descoperirea mie imi pare cel putin bizara, verdictul dat cu usurinta, avand in vedere greutatea metaforica a lucrarii. Facand o comparatie e ca si cum ai spune ca s-a descoperit ca "Luceafarul" e scris de Veronica Micle pentru ca Eminescu nu avea cum sa foloseasca pleonasmul "cobori in jos" iar pe spatele manuscrisului scria V.M.. E absurd.
Nu contest faptul ca e posibil sa existe 2-3 pensule date de Luis Diez, insa povestea din tablou este mult prea mare pentru ucenicul lui Goya. Este echivalentul pictat al romanului "Razboi si Pace".
Asa cred eu.

Am uitat (evident)

Stiam eu ca e in Iunie, pe la inceput, dar nu mai tineam minte exact ziua. Ma refer la faptul ca, din 6 Iunie, am intrat in al patrulea an de cand ma opintesc la blogul asta.
Asa ca, momentul fiind expirat, in loc de "Ziua Blogului Meu" am sa sarbatoresc "Ziua Cititorului Blogului Meu". Am sa-ti multumesc pentru ca ai trecut pe-aici, ai citit si ai lasat comentarii frumoase care m-au impins sa mâzgălesc mai departe.
Multumesc.

Un tablou, un nebun si o ploaie de aur

15 Iunie 1985.
Uniunea Sovietica.
Leningrad.
Pentru angajatii muzeului Ermitaj este o Sambata ca oricare alta. Este aproape ora pranzului cand randurile vizitatorilor incep sa se ingroase.
In muzeu intra un tovaras deranjat psihic, avand in mintea-i tulbure un scop precis iar in buzunar un cutit si o sticluta cu acid sulfuric. Se duce direct la un anumit tablou, il stropeste cu acid dupa care il sfasie de doua ori cu lama cutitului.
Lucratorii muzeului raman blocati. In Uniunea Sovietica nimeni nu indraznea nici macar sa se gandeasca la asa ceva.
Dupa ce ordinea publica a fost adusa sub control (nu e greu de imaginat prin ce mijloace avand in vedere ca nici acum nu se cunoaste numele atentatorului) tabloul a fost scos din rama, dus intr-o camera, asezat in picioare si timp de ora si jumate angajatii luau apa in gura si o pulverizau pe tablou ca sa stopeze arsura acidului.
Pe seara, cand procesul chimic a fost definitiv oprit, aproape o treime din tablou era distrusa. Din nefericire aceasta treime era exact in mijloc.
Dar in URSS, "un monument al barbariei" nu trebuia sa existe. Tabloul trebuia restaurat.
Cu un amstec de miere si clei de sturion au fost reparate straturile de vopsea care incepusera sa se desprinda. Din pricina "dusului" care a stopat acidul, tot vernis-ul devenise laptos si a trebuit ca tabloul sa fie tinut in vapori de alcool.
Au fost prelevate esantioane si puse la microscop, panza radiografiata, locurile unde vopseaua s-a topit si s-a amestecat cu grundul au fost inlaturate milimetric si repictate dupa tehnica originala, etc.
A durat cu totul aproape 13 ani, pana cand tabloul - acum inramat sub sticla - a fost re-asezat in galeriile Ermitajului.
Tabloul, unul din reperele colectiei inca din 1722 cand a fost cumparat de catre Ecaterina cea Mare, se numeste "Danae" si a fost pictat de Rembrandt.

Lui Rembrandt i-a servit ca prim model nevasta-sa - Saskia van Uylenburgh. Spun ca a fost primul model pentru ca mai tarziu Rembrandt s-a razgandit. A sters fata nevestei si a pictat in loc pe cea a amantei - Geertje Dircx.

Tema este una destul de prezenta in pictura apuseana. Au pictat-o Titian, Tiepolo, Tintoretto, Klimt si multi altii.
Povestea pe scurt a temei este cea a unei femei (Danae) care este inchisa de catre tatal ei. Acestuia ii fusese prezis ca va fi omorat de catre nepotul lui. Dar cum Danae nu avea niciun copil, batranul isi inchide fata.
Numai ca, intr-o noapte, Zeus afland de frumusetea femeii, se transforma intr-o ploaie de aur si astfel ajunge in camera fetei. Evident, Danae ramane insarcinata, il naste pe Perseu care, cativa ani mai tarziu, implineste profetia si il omoara din greseala pe batran.

Acest moment, chiar de dinaintea venirii lui Zeus, este surprins de Rembrandt.
Nu vedem ploaia de aur, ci doar pe Danae orbita de stralucirea ei.


Cat de simplu, si cat de frumos.

O cina romantica la lumina celularelor

In 1990, era la televizor un video-clip "Scorpions - Wind of Change". Arhi-cunoscut. Din loc in loc erau intercalate imagini ale spectatorilor care aprindeau brichete. Un covor de mici luminite. O imagine foarte frumoasa.

2009, un alt concert, al altcuiva. Nu conteaza al cui pentru ca nu la asta am sa ma refer. Am sa ma refer doar la covorasul de luminite.
De data asta nu mai era nicio bricheta. Erau doar telefone mobile care filmau/fotografiau.

Acum fie ca sunt eu demodat (moda cu brichetele era, totusi, acum 20 de ani), fie ca intr-adevar este o bizarerie, m-a nedumerit urmatorul lucru: care-i spilu' sa platesti un bilet in primele randuri, ca sa vezi tot concertul printr-un patratel chinuit. Apoi sa mergi acasa si sa constati ca tot ce ai "filmat" este, in cel mai fericit caz, un rahat mic si tremurat de culoare albastra.
(Apropos, tot ceea ce filmau oamenii aia cu celularele, se gaseste de vazut in High-Definition pe Youtube.)

Povestea cu luminitele nu se opreste aici.
Daca, totusi, chiar vrei sa vezi concertul cu ochii tai si - ca pe vremuri - sa iei parte la corul sutelor de luminite, tot telefonul celular iti vine in ajutor cu... o poza feerica a unei brichete aprinse.

Ce romantic!

Türk Sinemasi

Este Miercuri seara. Si ce poate sa fie mai relaxant decat sa faci un top 5 de Türk Sinemasi.
(Türk Sinemasi = "cult movies" turcesti = echivalentul cinematografic al adidasilor turcesti contrafacuti, pe care scria Plima in loc de Puma)
Asadar:

Locul 5 - "3 Dev Adam"
Un film cu Omul Paianjen si Capitan America (Turcia)




Locul 4 - "Dünyayi Kurtaran Adam" (Razboiul Turcesc al Stelelor)
In rolul principal Cüneyt Arkin




Locul 3 - "Supermen Dönüyor" (traducerea e de prisos)
In rolul lui Supermen (sic) nu stim cine joaca, dar joaca bine.




Locul 2 - "Korkusuz"
In rolul lui Rambo exceleaza Serdar




Locul 1 - "Kara Șimșek" (Box! Box! Box!)
in rolul lui Rocky cine altul decat tot faimosul Serdar



*******

La sectiunea rip-off-uri straine, altele decat turcesti, premiul de excelenta merge in indepartata Indie pentru o indrazneata re-interpretare Bolywoodiana a cuplului Superman + Femeia Paianjen (?)

Duminica asta la Met.

Am zis eu ca nu mai merg la expozitiile temporare de la Metropolitan, dar tot m-am dus. Duminica asta am vazut foarte-laudata-expozitie: "The Model as Muse: Embodying Fashion".





Expozitia este un traseu circular, avand ca punct de plecare / sfarsit "femeia cu elefanti" (o rochie de seara Christian Dior din anul 1955, pe vremea cand Yves Saint Laurent era asistent).
Treci dintr-o decada in alta incepand cu sfarsitul anilor 40 si pana in zilele noastre.
Fiecare decada are o (sa-i zic asa) "diorama". Manechine imbracate in haine originale ale designerilor epocilor respective (e.g. Chanel, Marc Jacobs, etc.), muzica tot din perioada aia, retroproiectii, efecte speciale... Impresionant chiar si pentru cineva profan in materie de moda (asa, ca mine).
Mai multe decat pot eu sa povestesc se pot vedea aici si aici.
Problema mare (si care nu apare in imaginile astea) a fost audienta. Era omor - ca sa folosesc o exprimare dulce. Mergeai ca la biliard - odata intrat pe o anumita traiectorie, era greu sa mai deviezi. Eu m-am trezit pe contrasens - respectiv am vazut expozitia incepand cu zilele noastre si apoi mergand tot inapoi pana in 1948. Bun si asa.
Inedit sa vezi poza din Vogue si alaturi originalul.

Si pentru ca imi mai ramasese timp, m-am mai invartit pe-acolo. Un tablou care mi-a placut a fost "L'Amazone" sau "Femeie in costum de calarie" - de Gustave Courbet.



Despre acest tablou Mary Cassatt spunea ca este cel mai frumos portret de femeie pe care l-a pictat vreodata Courbet. Cred ca asa si este.
Courbet nu a expus niciodata acest tablou si nimeni nu prea a stiut pe cine reprezinta.





Prima candidata pe lista posibilelor modele a fost Louise Colet, care conform speculatiilor ar fi fost si unul din modelele de inspiratie ale lui Flaubert pentru M-me Bovary.



Dar nu era ea in tabloul lui Courbet. Nici nu seamana.
In tablou este Madame Laurier in anul 1856 - anul casatoriei cu avocatul Clément Laurier.



Courbet ii pictase si acestuia portretul in acelasi an. Probabil asa a fost identificata femeia din tablou.
Tabloul lui Clément Laurier se afla tot in America, expus la Milwaukee museum of art.

Deciziile pe care mai tarziu le regreti...

Pantofii venetiencelor

La Metropolitan Museum exista o gravura de Pietro Bertelli intitulata "Curtezana Veneta si Cupidon orb" (in secolul XVI Venetia era faimoasa nu atat pentru vedute, cat mai ales pentru curtezanele ei).
Gravura in sine este stramosul eroticismului interactiv. Privitorul ridica fusta curtezanei sa vada ce se ascunde sub ea. Nu era doar un spectator, ci un participant al jocului voyeuristic.

Bine-nteles, la vremea lor, astfel de lucruri faceau sa pompeze adrenalina prin inimile barbatilor. Patru sute de ani mai tarziu nu vedem decat un intreg harnasament de dresuri, incorsetari si budigai stransi ermetic in sireturi. Mai vedem insa si o pereche de chopine. Defapt aici vroiam sa ajung, la chopine.
Initial, incaltarile acestea excesiv de inalte, au avut un scop utilitar - puneau cucoanele deasupra baltoacelor, noroaielor si strazilor inundabile ale Venetiei.
Treptat, au devenit un simbol al statutului social. Inaltimea chopinelor era direct proportionala cu bunastarea posesoarei.
Astfel, ajungeau uneori sa aiba inaltimi ametitoare - jumatate de metru, poate si mai mult. In astfel de cazuri extreme, cucoana mergea tinandu-se de slugi. O placere.

Chopinele pot sa fie admirate intr-un frumos si cunoscut tablou al lui Vittore Carpaccio - "Doua Doamne venetiene"


Intr-un tablou de Paris Bordone - "Cleopatra"


Sau in colectia de costume a muzeului de arta din Boston.

Lorenzo Lotto - Venus si Amor

Povestea infatisata te face sa clipesti marunt si sa te-ntrebi:"Nu vad eu bine? Amorasul ala face pipi pe femeia asta goala?" Cine isi mai aduce aminte de relatiile de rudenie ale mitologiei poate chiar sa remarce ca amorasul face shushu direct pe maica-sa (Venus era maicuta lui Cupidon).



Nu se stie pentru cine, dar se stie cand a fost pictat acest tablou - pe la 1525.
Simbolistica este stufoasa.
Luata ca ansamblu, pictura este echivalentul vizual al unui "epithalamion" - adica, pe scurt, un poem nuptial.
Foarte probabil, Venus are chiar chipul miresei reale. Pe cap are voalul de mireasa, tiara de nunta si cercei din aceiasi familie - dupa cum era moda la Venetia in vremurile alea.



Cupidon tine in mana o coroana de mirt si o cadelnita cu tamaie - doua elemente care nu trebuiau sa lipseasca unei camere nuptiale. Iar in legatura cu ceea ce face el prin deschizatura coronitei, ei bine este vorba despre fertilitate si despre noroc. Nimic altceva.



Partea de sus si partea de jos a tabloului sunt antagonice.
Sus avem o scoica - dintre toate simbolurile, este poate cel mai evident datorita felului in care a fost pictata. Probabil daca nu avea cochilie, nu mai semana deloc cu o scoica.



Alaturi, pe fundal, strans lipita de copac este iedera ca simbol al fidelitatii.



Jos, cum spuneam, avem opusul. Sarpele ca simbol al ispitei.



Bine-nteles nu putea sa i se ureze miresei sa cada in ispita. Asa ca Venus are langa ea o jordie cu care sa-l articuleze pe Cupidon in eventualitatea ca o sa traga cu sagetile cand nu este cazul.



Tabloul se afla la Metropolitan Museum of Art din 1986.

Merci de informatie

Este intristator cat de urat se poarta romanii cu romanii.
Cum pretuim laturile si aruncam cu laturi in cei pe care trebuie sa-i pretuim. O inversata scara a valorilor.
Pe 12 Aprilie un articol semnat de Ionel V., de profesie ziarist, pomeneste despre Dumitru Dediu. Putini romani mai stiu... rectific: FOARTE putini romani mai stiu cine este Dumitru Dediu.
Locul din gazete unde trebuia scris despre el a fost luat in posesie de abjectul cotidian. De copiii minune si de cei de aur ai lautaritului gretos, de cosciuge fotografiate din toate unghiurile, de cururile goale de la pagina 5.
Ei bine, Dumitru Dediu a fost unul dintre cei doi cosmonauti care trebuiau sa zboare in programul Intercosmos. Birocratii (prea putin conteaza daca acestia erau romani sau rusi) l-au preferat pe Prunariu.
Ziaristul nu a scris articolul pentru ca noi sa aflam cine a fost Dumitru Dediu, ce eforturi supra-omenesti presupune un astfel de drum catre minutele alea cand ai sansa sa porti steagul tarii tale intr-un loc unde niciun roman nu a mai fost, ce inseamna sa lupti ca sa ajungi primul si ce dureros este sa pierzi din vointa altora.
Nu. Povestile astea nu intereseaza pe nimeni.
Articolul lui Ionel V. (articol ce incepe cu un titlu care-ti ridica parul pe ceafa: "Unul a zburat, altul a clacat") povesteste despre o istorioara AUZITA de la Prunariu, pe care acesta la randul lui A AUZIT-O de la un rus. Conform povestii, SE PARE CA, de suparare, Dediu a baut votca si a vrut sa se arunce intr-un lac sa se omoare.
Ca un mare investigator ce se afla, Ionel V. suna acasa la Dediu ca sa afle daca e adevarat. Dediu este grav bolnav. Investigatorul nu se lasa - vorbeste cu nevasta lui Dediu. Femeia neaga. Negand, povestea intitulata (tineti-va bine) "Eşec înecat în votcă" nu mai are niciun haz. Asa ca ziaristul, dupa ce mustaceste neincrederea in cele spuse de femeie, trece mai departe la alte povestioare pline de miez. Titlul:
"CONTRABANDĂ - Volodea voia ceapă. Prunariu i-a adus-o"
Aici aflam cum Prunariu i-a adus pe ascuns lui Vladimir Kovalionok ceapa verde pe statia orbitala.

Da. Acum suntem informati: Romanii au avut doi cosmonauti in istorie - unul era un sinucigas betiv, iar altul cara ceapa cu racheta.


Dumitru Dediu

Soyuz 40 la lansare

Cosmonautii programului "Intercosmos"

Cosmonautii de rezerva - Dediu si Yuri Romanenko

Dediu si Prunariu (primii doi din stanga) - piloti de vanatoare