Duminica asta la Met.

Am zis eu ca nu mai merg la expozitiile temporare de la Metropolitan, dar tot m-am dus. Duminica asta am vazut foarte-laudata-expozitie: "The Model as Muse: Embodying Fashion".





Expozitia este un traseu circular, avand ca punct de plecare / sfarsit "femeia cu elefanti" (o rochie de seara Christian Dior din anul 1955, pe vremea cand Yves Saint Laurent era asistent).
Treci dintr-o decada in alta incepand cu sfarsitul anilor 40 si pana in zilele noastre.
Fiecare decada are o (sa-i zic asa) "diorama". Manechine imbracate in haine originale ale designerilor epocilor respective (e.g. Chanel, Marc Jacobs, etc.), muzica tot din perioada aia, retroproiectii, efecte speciale... Impresionant chiar si pentru cineva profan in materie de moda (asa, ca mine).
Mai multe decat pot eu sa povestesc se pot vedea aici si aici.
Problema mare (si care nu apare in imaginile astea) a fost audienta. Era omor - ca sa folosesc o exprimare dulce. Mergeai ca la biliard - odata intrat pe o anumita traiectorie, era greu sa mai deviezi. Eu m-am trezit pe contrasens - respectiv am vazut expozitia incepand cu zilele noastre si apoi mergand tot inapoi pana in 1948. Bun si asa.
Inedit sa vezi poza din Vogue si alaturi originalul.

Si pentru ca imi mai ramasese timp, m-am mai invartit pe-acolo. Un tablou care mi-a placut a fost "L'Amazone" sau "Femeie in costum de calarie" - de Gustave Courbet.



Despre acest tablou Mary Cassatt spunea ca este cel mai frumos portret de femeie pe care l-a pictat vreodata Courbet. Cred ca asa si este.
Courbet nu a expus niciodata acest tablou si nimeni nu prea a stiut pe cine reprezinta.





Prima candidata pe lista posibilelor modele a fost Louise Colet, care conform speculatiilor ar fi fost si unul din modelele de inspiratie ale lui Flaubert pentru M-me Bovary.



Dar nu era ea in tabloul lui Courbet. Nici nu seamana.
In tablou este Madame Laurier in anul 1856 - anul casatoriei cu avocatul Clément Laurier.



Courbet ii pictase si acestuia portretul in acelasi an. Probabil asa a fost identificata femeia din tablou.
Tabloul lui Clément Laurier se afla tot in America, expus la Milwaukee museum of art.

Deciziile pe care mai tarziu le regreti...

Pantofii venetiencelor

La Metropolitan Museum exista o gravura de Pietro Bertelli intitulata "Curtezana Veneta si Cupidon orb" (in secolul XVI Venetia era faimoasa nu atat pentru vedute, cat mai ales pentru curtezanele ei).
Gravura in sine este stramosul eroticismului interactiv. Privitorul ridica fusta curtezanei sa vada ce se ascunde sub ea. Nu era doar un spectator, ci un participant al jocului voyeuristic.

Bine-nteles, la vremea lor, astfel de lucruri faceau sa pompeze adrenalina prin inimile barbatilor. Patru sute de ani mai tarziu nu vedem decat un intreg harnasament de dresuri, incorsetari si budigai stransi ermetic in sireturi. Mai vedem insa si o pereche de chopine. Defapt aici vroiam sa ajung, la chopine.
Initial, incaltarile acestea excesiv de inalte, au avut un scop utilitar - puneau cucoanele deasupra baltoacelor, noroaielor si strazilor inundabile ale Venetiei.
Treptat, au devenit un simbol al statutului social. Inaltimea chopinelor era direct proportionala cu bunastarea posesoarei.
Astfel, ajungeau uneori sa aiba inaltimi ametitoare - jumatate de metru, poate si mai mult. In astfel de cazuri extreme, cucoana mergea tinandu-se de slugi. O placere.

Chopinele pot sa fie admirate intr-un frumos si cunoscut tablou al lui Vittore Carpaccio - "Doua Doamne venetiene"


Intr-un tablou de Paris Bordone - "Cleopatra"


Sau in colectia de costume a muzeului de arta din Boston.

Lorenzo Lotto - Venus si Amor

Povestea infatisata te face sa clipesti marunt si sa te-ntrebi:"Nu vad eu bine? Amorasul ala face pipi pe femeia asta goala?" Cine isi mai aduce aminte de relatiile de rudenie ale mitologiei poate chiar sa remarce ca amorasul face shushu direct pe maica-sa (Venus era maicuta lui Cupidon).



Nu se stie pentru cine, dar se stie cand a fost pictat acest tablou - pe la 1525.
Simbolistica este stufoasa.
Luata ca ansamblu, pictura este echivalentul vizual al unui "epithalamion" - adica, pe scurt, un poem nuptial.
Foarte probabil, Venus are chiar chipul miresei reale. Pe cap are voalul de mireasa, tiara de nunta si cercei din aceiasi familie - dupa cum era moda la Venetia in vremurile alea.



Cupidon tine in mana o coroana de mirt si o cadelnita cu tamaie - doua elemente care nu trebuiau sa lipseasca unei camere nuptiale. Iar in legatura cu ceea ce face el prin deschizatura coronitei, ei bine este vorba despre fertilitate si despre noroc. Nimic altceva.



Partea de sus si partea de jos a tabloului sunt antagonice.
Sus avem o scoica - dintre toate simbolurile, este poate cel mai evident datorita felului in care a fost pictata. Probabil daca nu avea cochilie, nu mai semana deloc cu o scoica.



Alaturi, pe fundal, strans lipita de copac este iedera ca simbol al fidelitatii.



Jos, cum spuneam, avem opusul. Sarpele ca simbol al ispitei.



Bine-nteles nu putea sa i se ureze miresei sa cada in ispita. Asa ca Venus are langa ea o jordie cu care sa-l articuleze pe Cupidon in eventualitatea ca o sa traga cu sagetile cand nu este cazul.



Tabloul se afla la Metropolitan Museum of Art din 1986.

Merci de informatie

Este intristator cat de urat se poarta romanii cu romanii.
Cum pretuim laturile si aruncam cu laturi in cei pe care trebuie sa-i pretuim. O inversata scara a valorilor.
Pe 12 Aprilie un articol semnat de Ionel V., de profesie ziarist, pomeneste despre Dumitru Dediu. Putini romani mai stiu... rectific: FOARTE putini romani mai stiu cine este Dumitru Dediu.
Locul din gazete unde trebuia scris despre el a fost luat in posesie de abjectul cotidian. De copiii minune si de cei de aur ai lautaritului gretos, de cosciuge fotografiate din toate unghiurile, de cururile goale de la pagina 5.
Ei bine, Dumitru Dediu a fost unul dintre cei doi cosmonauti care trebuiau sa zboare in programul Intercosmos. Birocratii (prea putin conteaza daca acestia erau romani sau rusi) l-au preferat pe Prunariu.
Ziaristul nu a scris articolul pentru ca noi sa aflam cine a fost Dumitru Dediu, ce eforturi supra-omenesti presupune un astfel de drum catre minutele alea cand ai sansa sa porti steagul tarii tale intr-un loc unde niciun roman nu a mai fost, ce inseamna sa lupti ca sa ajungi primul si ce dureros este sa pierzi din vointa altora.
Nu. Povestile astea nu intereseaza pe nimeni.
Articolul lui Ionel V. (articol ce incepe cu un titlu care-ti ridica parul pe ceafa: "Unul a zburat, altul a clacat") povesteste despre o istorioara AUZITA de la Prunariu, pe care acesta la randul lui A AUZIT-O de la un rus. Conform povestii, SE PARE CA, de suparare, Dediu a baut votca si a vrut sa se arunce intr-un lac sa se omoare.
Ca un mare investigator ce se afla, Ionel V. suna acasa la Dediu ca sa afle daca e adevarat. Dediu este grav bolnav. Investigatorul nu se lasa - vorbeste cu nevasta lui Dediu. Femeia neaga. Negand, povestea intitulata (tineti-va bine) "Eşec înecat în votcă" nu mai are niciun haz. Asa ca ziaristul, dupa ce mustaceste neincrederea in cele spuse de femeie, trece mai departe la alte povestioare pline de miez. Titlul:
"CONTRABANDĂ - Volodea voia ceapă. Prunariu i-a adus-o"
Aici aflam cum Prunariu i-a adus pe ascuns lui Vladimir Kovalionok ceapa verde pe statia orbitala.

Da. Acum suntem informati: Romanii au avut doi cosmonauti in istorie - unul era un sinucigas betiv, iar altul cara ceapa cu racheta.


Dumitru Dediu

Soyuz 40 la lansare

Cosmonautii programului "Intercosmos"

Cosmonautii de rezerva - Dediu si Yuri Romanenko

Dediu si Prunariu (primii doi din stanga) - piloti de vanatoare

Se zice ca...

In Romania a existat inca din vremurile de-nceput ale ziaristicii tipul acesta de jurnalism periculos al lui "se pare ca", "se zice ca". Singura diferenta este ca cum 133 de ani inca se mai luau precautiunile de rigoare.

[8 septemvrie 1876] - O DIAGNOZÃ SUPERFICIALÃ
"Se zice cã, sunt acum douã sãptãmâni , o domnisoarã din hotelul Rusia, simtindu - se în stare anormalã, a chemat si consultat pe d. dr. Otremba, care a constatat o graviditate cam de trei luni; în urmã, consultând pe d. dr. Max, acesta fãrã a tine samã de împrejurãri au întrebuintat un instrument metalic care a provocat avortare. Fãtul, productul conceptiunei, se pãstreazã si astãzi la d. dr. Ratcu, unde se poate vede.
Dacã aceasta este adevãrat, parchetul ar trebui sã nu stea inactiv, cãci faptul constituie un delict pedepsit de lege. În caz contrar sã se constate cã d-rul nu este culpabil si cã este o acuzatiune nefundatã ce i sã aduce, ce[e]a ce nu trebuie sã esiste."


Patru zile dupa....

[12 septemvrie 1876]

"Publicãm mai la vale rãspunsul d-lui dr. Emil Max la notita inseratã în ziarul nostru no. 100 din 8 septemvrie si declarãm cã asertiunile cuprinse în ea sunt provenite din informatiunele ce ni le-a dat d. dr. Ratcu.

Domnule Redactor,

În foaia d-voastrã No. 100, din 8 sept., am cetit o notitã sub titlul ,,o diagnozã superficialã" pe care vã rog a o rectifica în modul urmãtori:
1) Nu este adevãrat, cã d. dr. Otremba a constatat graviditate la numita damã.
2) Nu este adevãrat cã eu am aplicat niste instrumente care ar fi provocat avortare.
Ci faptul este precum urmeazã: în luna lui iunie anul curent am vizitat ca medic de câteva ori pe numita damã la otelul Pârlita , tratând-o pentru niste crampuri de stomah si, vindecând-o , n-am mai vãzut-o pânã la mijlocul lui august, pe când într-o noapte am fost chemat la otelul de Rusia la o damã bolnavã de facere; sosind acolo am recunoscut pe sus numita damã, care se afla în adevãr periculos bolnavã din cauza unei emoragii însemnate; pe lângã bolnavã am gãsit pe onor d. dr. Ratcu, care scosese un fãt avortat dintr-însa, la care ocazie s-a rupt funia buricului si d-sa sã nãcãja deja de trei oare spre a scoate si locul rãmas înãuntrul si a opri emoragia.
Dupã ce am dat ajutorul necesar si am parvenit a opri scurgerea de sânge , am discutat cu d. dr. despre etatea fãtului, care pretindea d. dr. cã ar fi de 5 luni trecute, pe când eu sustineam etatea ca de 10— 12 sãptãmâni . Cu scop de convingere, d. dr. Ratcu a luat fãtul cu dânsul si dupã câteva zile, întâlnindu - ne , a convenit cã, dupã mãsurare si studiare cu ajutorul cãrtilor si a unui coleg al sãu, a constatat în adevãr etatea fructului ca de 3 luni.
Dupã care am si uitat cazul cu totul, pe când ieri mã trezesc cu sus citata notitã în jurnalul d-voastrã, prin care mã vãd lovit într-un mod inesact si rãutãcios în onoarea si stiinta mea.
Resping cu indignatiune acest atac si cu aceastã ocazie nu pot a mã abtine de surprindere asupra usurintei unui jurnal „oficial si serios" care vine a ataca prin publicitate reputatiunea si stiinta unui om ce este în drept a zice cã, prin aplicatiunea sa în timp de 16 ani, a dat urbei si tãrei destule dovezi de capacitate si onestitate.
Primiti d-le Redactor încredintarea considerati[e]i mele.
Emil Max, doctor în medicinã si în hirurgie, acoucheur si profesor artei mositului.

Nimeni nu ne poate obliga de a crede sau nu întâmpinarea d-lui dr. Max; cel putin informatiile cuprinse în notata noastrã si în întâmpinarea de mai sus sunt egale în privirea valorii sorgintii de unde ne vin si am publicat, cu aceeasi nepãrtinire, atât pe una cât si pe ceilaltã. Prin urmare la rândul nostru respingem imputarea de usurintã si declarãm cã pentru noi si una si alta din pãrti au dreptul a pretinde o egalã încredere. Dacã faptul în sine e eronat sau nu, e o cestiune pe care nu o poate rezolvi redactia unei foi (a cãrei bunã credintã poate fi indusã în eroare), ci numai specialisti care ar lua afacerea asupra - li spre cercetare."

Amanunt: articolele sunt scrise de Mihai Eminescu.

In seara asta caramizim in familie.

Cand eram in liceu era un banc. Se duce un European sa vada un film intr-un cinematograf din Pretoria. La un moment dat ii vine sa mearga la toaleta. Nefiind de-al locului si nestiind unde este toaleta il intreaba pe vecinul de scaun (tot un alb):
- Nu te supara, unde este toaleta?
- Aaaa... pai noi aici in Africa de Sud facem pipi de-aici de sus de la balcon.
- Pai si nu sunt oameni jos.
- Nu. Sunt doar negri.
- OK...
Zis si facut. In timp ce isi executa rutina peste cei de la parter, se aude de jos o voce:
- Mai plimb-o baaa!!!

Mi-am adus aminte de bancul asta stupid cand am auzit ca ieri s-au decernat premiile UNITER care se vor un fel de Oscar al teatrului romanesc.
Dar la Oscar se mai variaza premiantii. Se da un an si la negrii, la indieni, la cutare sau cutare grup de interese, se fac speculatii, mici pariuri, pronosticuri.
La UNITER nu trebuie niciun pronostic. Caramida cruciata merge aproape an de an in acelasi loc.
N-as vrea sa fiu inteles gresit. Victor Rebengiuc si Mariana Mihut sunt doi actori mari. Nu exagerez sa spun ca sunt legende ale teatrului romanesc. Totusi:

1993

(CASTIGATOR) Victor Rebengiuc pentru rolurile Iosef Kaplan din spectacolul „Forma mesei“ de David Edgar (Teatrul L.S.Bulandra) si Svetlovidov si Smirnov din „Comedii… comedii“ de Cehov (Teatrul Odeon)
(CASTIGATOR) Mariana Mihut pentru rolul Popova din spectacolele „Comedii… comedii“ de A.P.Cehov (Teatrul Odeon) -

nota: in acelasi an Stefan Iordache nu castiga niciun premiu pentru rolul din Titus Andronicus

1994

(nominalizat) Victor Rebengiuc pentru rolurile din spectacolele Teatrul Comic de Goldoni si Mephisto adaptare de Horia Garbea (Teatrul Bulandra)
(nominalizat) Mariana Mihut pentru rolurile din spectacolele Porunca a saptea de Dario Fo si Teatrul Comic de Goldoni (Teatrul L.S. Bulandra)

1995
-

1996
-

1997

(CASTIGATOR) Victor Rebengiuc, pentru rolul Dodge din spectacolul „Copilul ingropat“ de Sam Shepard
(CASTIGATOR) Mariana Mihut, pentru rolul Halie din spectacolul „Copilul ingropat“ de Sam Shepard (Teatrul L.S.Bulandra)

1998

- Premiul de Excelenta: LEOPOLDINA BALANUTA, MARIANA MIHUT, ILEANA STANA IONESCU pentru exceptionala lor interpretare in rolurile din spectacolul O batista in Dunare de D.R.Popescu

1999

- (nominalizata) Mariana Mihut pentru rolul Nikita Zotov din spectacolul „Petru“, de Vlad Zografi (Teatrul L.S.Bulandra)

2000 -

2001 -

2002 -

(nominalizat) Victor Rebengiuc pentru rolul Serebreakov din spectacolul „Unchiul Vanea“ de A.P.Cehov (Teatrul L.S.Bulandra)

2003

- Premiul pentru întreaga activitate: VICTOR REBENGIUC

2004

- Premiul pentru cel mai bun actor in rol secundar: Victor Rebengiuc pentru rolul Jevakin din spectacolul Casatoria de N.V. Gogol la Teatrul „L.S. Bulandra“

2005

- (CASTIGATOR) Mariana Mihut pentru rolul Inna Rassadina din spectacolul Sorry de Aleksandr Galin la Teatrul „L.S.Bulandra” Bucuresti

2006

- (CASTIGATOR) Victor Rebengiuc pentru rolul Preobrajenski din spectacolul „Inima de caine“ dupa Mihail Bulgakov de la Teatrul National din Bucuresti

2007 -

2008 -

2009

(CASTIGATOR) Cea mai bună actriţă în rol principal - Mariana Mihuţ pentru rolul titular din spectacolul Lear la Teatrul Bulandra, Bucureşti
(CASTIGATOR) Cel mai bun actor în rol principal - Victor Rebengiuc pentru rolul Willy Loman din spectacolul Moartea unui comis voiajor la Teatrul Bulandra, Bucureşti.

Parerea mea...

Al noualea tablou al Victorinei Meurent

Victorine Meurent, pictorita cu oarece faima in timpul vietii - in sensul ca a reusit sa expuna in cateva randuri la salonul unde erau refuzati cu obstinatie impresionistii, a ramas in istoria artei mai putin pentru tablourile pe care le-a pictat ci pentru cele in care a fost pictata.
M-lle Victorine a fost ani buni modelul favorit al lui Manet.
De comun acord a fost recunoscuta in 8 + 1 tablouri celebre. Spun + 1 pentru ca, banuiesc, nu foarte multa lume stie care este al noualea tablou unde se ascunde Victorine Meurent.
Asadar, aceste tablouri sunt:

1) "Cantareata strazii"

2) "Mlle V. en costume d'espada"
3) "Portrait de Victorine Meurent"

4) "Le Déjeuner sur l'herbe"
Aici este defapt o combinatie intre figura Victorinei Meurent si corpul plinut al Suzannei Leenhoff - companionul de viata al lui Manet

5) "Olympia"

6) "La Femme au perroquet"

7) "Femeie cantand la chitara"

8) "Le Chemin de fer" sau "Gare Saint-Lazare"

Si, in fine, al noualea tablou de care spuneam.
9) "Le Joueur de fifre"
Despre care un articol cu speculatiile de rigoare se gaseste aici.

Aquarela pe fildes

Pana mai zilele trecute, nu vazusem portrete miniaturale care sa-mi placa, sau, ma rog, miniaturi care sa-mi atraga atentia. E drept nici nu le-am dat prea multa importanta. Si asta pentru ca le-am considerat mai aproape de mestesugarie decat de arta. Portrete lucrate cu rabdarea cusatoarelor de goblenuri - adica multa munca pentru un produs indoielnic. Printese diafane si incorecte anatomic, curtieri cu obrajori rumeni, copacei abia vazuti printre aburi dulcegi, etc.
Absolut intamplator am dat peste miniaturile pictate de Sarah Goodridge la inceputul secolului 19. Mi-au placut. Sunt probabil ultimele portrete miniaturale ale Americii, pentru ca la scurta vreme aveau sa cedeze locul daguerotipurilor.
Primele doua imagini sunt autoportrete, facute folosind aquarela pe fildes (O tehnica populara in America - spre deosebire de europeni care foloseau in general ulei pe cupru, email, etc).


Sarah Goodridge a fost autodidacta - uneori (foarte rar) lucrul asta se vede, insa fara sa deranjeze, ba dimpotriva. De exemplu "Portretul domnisoarei Sarah Appleton si a motanului Sanko". Pisica imi aduce aminte de Douanier Rousseau. E pe jumatate om.

A pictat miniaturi vreme de 30 de ani (pana in 1850 cand a inceput sa o lase vederea). Cu banii obtinuti din pictura isi intretinea familia.
O piesa interesanta este aceasta miniatura infatisandu-l pe Gilbert Stuart. Miniatura este atasata unei bratari, pe care Stuart i-a facut-o cadou mamei lui. Bratara (suportul propriu-zis al miniaturii) este crosetata din par uman. Parul este al lui Stuart si al sotiei lui.

Banuiesc, dupa figura celui din portret, ca doamna Stuart nu a fost greu de convins sa-si taie parul ca sa faca bratara pentru mama soacra.

Asta se intampla in 1827.
In acelasi an, Daniel Webster (senator si personaj important al istoriei americane) ramane vaduv. In 1828 Sarah Goodrige ii face cadou o miniatura un pic diferita.
Miniatura se numeste "Beauty Revealed" si se gaseste expusa la Metroplitan Museum of Art.

Miniatura nu era un cadou de consolare. Sarah il consolase pe Dl. Webster inca de pe vremea cand sotia acestuia traia.
Aici, sunt alte cateva lucrari ale ei.

Comentariu

Intr-o gazeta online, un articol: "Pianul lui Eminescu". In articol se face en-passant o referire la masca mortuara a lui Eminescu.
Sub articol, un comentariu (il reproduc litera cu litera):

"e ceva de nedescris am vazut masca lui mam incrozit mi sa fut frica de cand am vazutounde este depusa am auzit ca este din aur nu stiu daca este adevarat"

Surprinzatoare sunt doua lucruri:
1) Acest om are acces liber la internet.
2) Faptul ca lectureaza un articol legat de Eminescu.