Leaganul

In general pictorii Rococo-ului au umplut panzele in acelasi stil in care decorau farfuriile si mobila. Scene bucolice, amorasi grasuni si poznasi, femei si barbati semanand intre ei si cu nimeni, natura coafata sauvage conform tezelor lui Jean-Jacques Rousseau, etc. Au fost si cateva exceptii insa putine. Prin urmare, "Leaganul" lui Fragonard a iesit foarte usor in fata.
Tabloul, al carui titlu alternativ este si "Accidentele Fericite ale Datului in Leagan" a fost pictat probabil pe la 1768, pentru ca Octombrie 1767 ii fusese comandat pictorului Gabriel-François Doyen.
Acesta, pudic, refuzase.
Asa ca a luat Fragonard comanda de la o persoana foarte influenta. Se pare ca era un baron pe numele lui Baron de Saint-Julien. Pe langa faptul ca era baron, era si o mare fata bisericeasca a timpului. Asa era pe-atunci.
Ma rog.
Tabloul povesteste cum, o fata (amanta clientului in realitate), in timp ce se dadea linistita in leagan a inpins (fara sa vrea) un tanar in boscheti. Tanarul, fiind cazut in tufisuri, vede (si el, tot fara sa vrea) dessous-urile tinerei.
Scena arata in semi-obscuritatea planului secundar un parintel - probabil o reprezentare voalata a celui care comandase tabloul. Acesta, datorita pioseniei, nu putea sa fie pictat in tufisuri. Asa ca sta cuminte pe o balustrada, continua sa o dea in leagan pe fata si se multumeste sa zambeasca cu ingaduinta

Tanarul cazut, este nu doar surprins de ceea ce vede, dar este si descoperit; isi tine palaria in mana. La vremea respectiva, locutiunea "un barbat descoperit" avea o a doua semnificatie clar stabilita si care-i usor de ghicit.

Din cauza impactului, pantoful duduitei sare din picior. Nici asta nu-i intamplator. Aveam sa aflu ca in simbolistica secolului 18 un picior gol si un pantof pierdut simbolizeaza pierderea virginitatii.

Comanda clientului prevedea initial ca pantoful sa fie prins de un amoras."... en faisant voler en l'air les pantoufles de madame, et que des amours les retiennent". Fragonard alege insa sa picteze amorasul sub forma de statuie. Statuia este defapt o replica a unei lucrari contemporane autorului - "Amour Menaçant" a lui Étienne Maurice Falconet.


De jur imprejurul actiunii, se afla un gard - semn ca totul are loc intr-un cadru privat.
Cititnd despre tablou, am dat peste o comparatie care merita, cred, pomenita. Poate sa fie accidentala sau nu; insa cu siguranta este interesanta.

Sambata asta, Pietro Longhi

Sambata asta am ajuns la Metropolitan Museum. Am vrut sa vad “Pierre Bonnard: the Late Interiors” - Bonnard fiind unul dintre pictorii dragi mie. Nu era pentru prima oara (am mai patit asa la Diane Arbus Revelations) cand aveam sa dau peste un loc ticsit de lume.
Nu era niciun chip sa te poti uita la tablouri. Se foiau toti, vorbeau, faceau poze cu niste mici sapuniere metalice, etc. Am renuntat fara niciun regret. La urma urmei, interioarele goale ale lui Bonnard sunt cele care ma atrag cel mai putin. Imi plac portretele (Le corsage rouge, de exemplu).

In fine. Am plecat din sala respectiva si bine am facut pentru ca am descoperit un pictor depre care stiam extrem de putin, dar care de acum incolo a intrat in loja favoritilor: Pietro Longhi.
Singurul tablou pictat de el pe care-l stiam de prin carti era "Rinocerul".
La Metropolitan sunt patru tablouri pictate de Longhi. Din punct de vedere al abilitatilor tehnice, el nu straluceste. Pictura lui e la o aruncatura de bat de pictura naiva. Genialitatea lui sta in umorul fin, aluziile voalate, atentia cu care observa moravurile vremurilor in care traieste.
Unul dintre tablouri se numeste "Vizita" - Intr-un interior Venetian de conditie buna, cu pereti impracati in damasc si tablouri ale stramosilor, sunt adunate cinci personaje: O tanara, toata numai nuri, imbracata elegant, un barbat cu mantaua pe el, gata sa plece (mai mult ca sigur sotul ei) si inca trei barbati care urmeaza sa-i tina companie femeii - un preot, un profesor (care o mediteaza probabil) si un tanar care este amantul femeii. Aluzia este evidenta. Catelusul mic vine sa ia din mana tanarului un biscuit a carui asemanare cu o rusinoasa parte femeiasca este dincolo de echivoc.


Defapt acesti biscuiti (numiti buzzola) sunt o tema recurenta la Pietro Longhi. Ei apar si in alte picturi. "Ciocolata fierbinte" de exemplu. Aici biscuitii sunt mai mari, mai numerosi, si asezati foarte strategic in compozitie.Revenind la tablourile de la Metropolitan. Un alt tablou din aceeasi serie se numeste "Ispita". Aici, un servitor vine sa-si anunte stapanul ca au sosit doua femei - o "domnisoara" si "managera" ei. Servitorul ii arata stapanului cu degetul despre ce-i vorba. Pe perete un tablou cu o scena erotica iar la masa un loc in plus. La stanga de tot, un mesaj subliminal. Un al doilea servitor tine cutitul in asa fel incat sa ne dam seama ca si lui ii sta mintea la niste treburi.


Fascinant pictor. Fiecare tablou pare un act dintr-o piesa de Goldoni.
O galerie cu lucrarile lui, inclusiv cele de mai sus la o rezolutie mai mare, aici.

22 Noiembrie 1968 - Ziua cand Romania i-a asteptat pe rusi

In August 1968 rusii au lansat operatiunea "Dunarea", mai exact invadarea Cehoslovaciei.Este bine-cunoscuta interventia lui Ceausescu de la vremea respectiva, discursul lui din 21 August - aplaudat de occident pentru tupeul nesabuit.
Interesante sunt cateva rapoarte informative ale CIA-ului facute public (relativ) recent (2001), privind posibila invadare a Romaniei de catre rusi 3 luni mai tarziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.
Agentii operativi raportau (din fericire) doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.
Unul din comentariile raportului spune: "Sovieticii probabil isi permit sa joace un joc al asteptarii cu romanii ca sa vada daca acestia au tras vreo invatatura din invadarea Cehoslovaciei...si daca or sa fie visibil cooperanti in afacerile Pactului de la Varsovia.".
Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, ca sa contracareze invazia, a fost sa infiinteze Garzile Patriotice - cu bastile alea urate. Rusii nu ne-au mai atacat, drept care garzile au plecat la strans cartofi.

Robinetul

Am tot auzit / citit povesti despre faimosul robinet al rusilor, despre povestea cu Ucraina si despre cum au ramas romanii si Europa fara gaz in miezul iernii. Toate astea insa erau notiuni abstracte. Nici macar nu stiam pe unde sunt conductele.
Aseara, in drum spre casa, am cit un articol in New York Times despre toata treaba asta. Povestea e cam asa:
Cu 3 ani in urma, intr-o emisiune televizata pe posturile rusesti, cativa executivi rusi, cu par carunt si ochelari, au pus pe un sevalet o harta si ii aratau lui Putin pe unde au proiectat traseul unei conducte care sa traverseze Siberia.
Dupa ce aia au terminat prezentarea, Putin a zis:
- Ia da pixu' ala la mine.
Si s-a apucat sa traseze pe harta pe unde vrea EL sa treaca acea conducta. Sahist.
- Aveti dreptate! au raspuns subalternii.

Suntem in 2009 si Jocul cu robinetul a scos Ucraina de pe teren.
Europenii sunt hotarati (inca din 2002) sa faca o conducta pana in Austria care sa ocoleasca Rusia - Conducta Nabuco. Conducta e planificata sa plece din Turkmenistan, sa treca pe sub Marea Caspica, prin Georgia, Turcia, Bulgaria, Romania, Ungaria, Austria.

Insa Putin, a luat inca odata pixul ... Si a tras o linie apasata prin Marea neagra care iese la prietenii lui Bulgari care, desi membrii NATO, au semnat deja hartiile. De aici mai trage un fir la Greci (a semnat si cu aia - de i-a lasat si pe americani cu gurile cascate).
Astfel conducta lui Putin o sa pompeze gaz in Europa suficient cat sa scada interesul bancilor sa investeasca in Nabuco.
In plus, Europenii mai contau pe un tronson de infrastructura existent, construit de Rotschild la sf. secolului 19. Conducta asta, desi este pe teritoriul Georgiei, se strecoara razan printre Osetia si prietena rusilor Armenia. De altfel cand a fost cu razboiul cu Georgienii, rusii s-au dat cu tancurile prin zona. Asa, de control. S-o aruncam in aer? Sa nu o aruncam?
In concluzie, planurile de a face o conducta europeana, care sa-i scoata din joc pe rusii par sa fie zadarnice.
Acum m-am lamurit ce-i cu robinetul.

Sindromul Stendhal

Scriam cu ceva vreme in urma, aici pe blog, despre Sindromul Cotard, despre oameni care cred despre ei insisi ca nu exista.
Exista insa un sindrom si mai "poetic" decat acesta. Am auzit de el intamplator mai zilele trecute. Se numeste Sindromul Stendhal sau Hyperkulturemia sau Sindromul Florenta.
Numele ii vine bine-nteles de la Stendhal scriitorul. Simptomele (de care a avut parte si Stendhal) sunt palpitatii ale inimii, ameteala si chiar halucinatii atunci cand - aici vine partea interesanta - o persoana se afla in fata unei opere de arta de o imensa frumusete sau a unei cantitati impresionante de arta.
In general, locul unde acest sindrom s-a revelat cu precadere este Florenta (galeriile Uffizi in particular).

Pasoptistul ala de Moghioros.

Cu toate ca 25 de ani am locuit la 10 minute de mers pe jos de Piata Moghioros, figura lui Alexandru Moghioros a reprezentat o enigma si banuiesc nu doar pentru mine. Pentru unii, ceata care-l invaluia era chiar foarte groasa- ma refer aici la Elena Udrea care credea despre el ca a fost revolutionar pasoptist.
In concluzie, ani de-a randul am vrut sa stiu cum a aratat acest personaj destul de obscur si ce a invartit el. Azi am avut ocazia sa-i vad ochii.
In primul rand pe Alexandru Moghioros il chema defapt Magyarosi. Dupa stagiul obligatoriu la Doftana, devine apropiat al lui G.G. Dej.
Moghioros a fost cel care l-a avertizat pe Dej de faptul ca Moscova prin mana lunga a lui Chisinevski vrea sa-l detroneze si astfel acesta a avut timp sa faca eschivele necesare.
Tot Moghioros a fost cel care a proiectat caderea Anei Pauker si tot sub indrumarea lui Dej. Moghioros personal a interogat-o pe Ana Pauker in Procesul de la Craiova. Nu stiu pe unde am auzit, ca a facut-o chiar sa planga.
Pe cat de bine s-a avut el cu Dej, pe atat de rau s-a avut cu Ceausescu. Imediat ce a luat tronul, Ceausescu l-a trecut pe linie moarta. Iar cand Moghioros si-a dat obstescul sfarsit in '69, ca un tribut de mana a doua, piata Drumul Taberei (abia atunci construita) a fost numita Piata Moghioros.
Pe nevasta-sa o chema Esther Radosovetkaia. Bine-nteles si numele ei a trebuit un pic adus din condei. I-au spus Stela. Am pus o poza si cu ea (pe cuvant, in ultima poza nu e Moghioros, ci nevasta-sa)

Sarbatori fericite!

Am vaga senzatie ca asta este ultimul post pe anul asta. Pana-n Ianuarie... Sarbatori Fericite.

Intoarcerea

Aseara am vazut unul dintre cele mai frumoase filme facute vreodata: "Intoarcerea" (Vozvrashcheniye) (2003) - Regia lui Andrei Zvyagintsev si imaginea Mikhail Krichman.
Un film in trei personaje (dintre care doi copii), care a luat peaste 20 de premii si 12 nominalizari. Un film, in concluzie, ca un tanc rusesc - fara detalii inutile si gata sa te demoleze.
Pe scurt este povestea a doi frati (Ivan si Andrei) care isi re-intalnesc tatal dupa o absenta a acestuia de 12 ani si pleaca toti trei la pescuit pe o insula lacustra.
La inceput copiii sunt bucurosi ca-si revad tatal pe care nu-l stiau decat dintr-o poza veche. Ca o paranteza, scena in care copii il revad prima data pe tatal lor in timp ce acesta dormea, face o trimitere la tabloul "Plangere la moartea lui Isus" a lui Andrea Mantegna, o simetrie Tarkovskyana gen Nostalgia / Pierro della Francesca.
Insa odata plecati in calatorie, relatia dintre copii si tatal lor pe de-o parte si relatia dintre frati pe de alta, devine tot mai tensionata, escaladand dramatic spre final.
Despre cum joaca cei doi pusti in film nu prea mai sunt multe de zis (in special Ivan, baiatul cel mic). Absolut fantastici. Copii care au opinii, care stiu de ce vorbesc, stiu de ce tac sau de ce plang. Ii vezi cum gandesc partiturile colosale pe care le au de jucat.
Imaginea completeaza povestea. Cadre superbe, compozitii clare, simple, miscarile de camera putine si plutite. Etalonajul in nuante reci de albastru nu este un moft, face parte din poveste si din starea care ti-o transmite filmul in ansamblu.
Imaginile alb negru de mai jos sunt fotografiile pe care le fac ce-i doi copii si care apar cand filmul se sfarseste.
Superb.

Trimiterea la Mantegna de care ziceam: